Dintre scurtmetrajele nou aparute mi-au atras atentia urmatoarele: Captivi de Crăciun (Iuliei Rugină), Coletul (Silvia Mîrzenco), Cool Life (Valentina Maior), Balonul (Sergiu Ciorescu), Strung Love (Victor Dragomir) si 15 iunie (Cristian Iftimie).
„Captivi de Craciun” este un film bun-bun, bun ca pâinea caldă, un film care, cu siguranţă, va rămâne peste ani. Drept dovadă, până şi fanii de pe Facebook au lăsat comentarii de genul „bestial”, „foarte tare”. Denumit de către critici „un film magic”, spectatorii au avut posibilitatea să guste din plin „magia” acestui film. Căci, în acest caz, magia este o combinaţie de lucruri: jocul realist al actorilor, scenariul bine inchegat, regia inspirata, o coloana sonora atent selectata alaturi de cadre de o deosebita frumusete artistica. Synopsis: Subiectul filmului e relativ simplu: patru tineri rămân blocati într-o gară de provincie în aşteptarea unui tren care pare să nu mai vină. E ajunul Crăciunului - toată lumea vrea să ajungă cât mai repede acasă, o gară de provincie e ultimul lucru pe care şi-l doreşte cineva într-un astfel de moment. Tinerii sunt nerăbdători să părăsească micuţa gară, frigul le dă ghes, ei se uită mereu în zare, poate-poate, se va ivi trenul care să-i ducă din acea pustietate. Numai că, timpul de aşteptare se măreşte tot mai mult, de la o oră trece la două, apoi la trei, până ajunge la „indefinit”.
Acţiunea filmului este aparent simplă, însă, cred că adevărata valoare a producţiei constă în felul în care e spusă povestea: „Ce se întâmplă când, aparent, nu faci nimic şi esti în aşteptarea unui tren ?” - aceasta este marea provocare a filmului.
In spatele fiecarui om e o poveste: Cele patru personaje sunt conturate la modul cel mai realist. Mădălina este „fata călită”, bucureşteanca tipică, care înjură la tot pasul şi nu se sfieşte să spună lucrurilor pe nume. Cristi este „tipul băiatului silitor” care face calcule matematice cât ai clipi din ochi. Oxana este „femeia educată şi rafinată”, însă, nu a făcut cele mai bune alegeri la viaţa, cum ar fi aceea de a se căsători cu un tip care nu are puterea de a lua decizii, dar, unele lucruri nu se pot plănui, pur şi simplu se întâmplă. Cristi este „tipul cu i-pod-ul”, puţin arogant şi pretenţios, îl remarcăm de la o poştă, are stilul de a se îmbrăca a la Jude Law.
Deşi personajele nu sunt tocmai simpatice, nu întâlnim aici "aş vrea să fiu ca" sau "îmi place aşa de mult de", personajele noastre au mare calitate de a fi reale, aproape palpabile, sunt vii şi originale, fiecare personaj e unic, are propriul fel de a fi, de a vorbi, de a vedea lucrurile şi de a găsi soluţii . În spatele fiecărui chip se ascunde o poveste.De-a lungul filmului, între cele patru pasageri se creează o uşoară amiciţie dată de faptul că împărtăşesc aceiaşi soartă. Putem vedea apropierea dintre ei astfel: dacă la începutul filmului fiecare dintre ei se află singur într-un colţ al gării, Mădălina pe banca de aşteptare, Cristi în faţa lui Moş Crăciun, Oxana vorbeşte la telefon pe o altă bancă de aşteptare, Alex se plimbă şi fumează, finalul filmui îi surprinde pe toţi laolaltă, pe aceiaşi bancă.
Merită menţionate câteva scene din film: cadrele de început cu un Moş Crăciun artificial care spune mai mereu „Ho! Ho! Ho! Merry Christmas!” în timp ce lumea e supărată că nu mai vine trenul iar în jur este un frig de îngheaţă apele, aceaste imagini sunt suprapuse cu atmosfera dezolantă ce pluteşte în jur; ridicarea inscripţiei cu urarea de Crăciun - Gara noastră vă doreşte un Crăciun Fericit – de către cei doi funcţionari ai CFR-ului, doamna de la informaţii şi omul care dă semnalul de plecare al trenului; scena în care Mădălina dă cu pumnii în automatul de cafea deoarece acesta i-a mâncat banii etc. De asemenea, Scena distrugerii lui Moş Crăciun - în care o vedem pe Mădălina cum loveşte furioasă cu mâinile şi cu picioarele moşul din plastic - un moment comic ce nu va fi uitat uşor. În urma "conflictului" Moş Crăciun suferă grave deteriorări - o vreme este lăsat pe jos în părăsire, Cristi este cel care se aproprie de el şi încearcă să îl pună pe picioare cu ajutorul celorlalţi. Rezultatul nu este printre cele mai bune, Moş Crăciun-ul a ieşit "şifonat" din bătălie: acum are capul puţin strâmb, mâna îi stă într-un mod nefiresc şi nu mai urează „Merry Christmas” nimănui care trece prin apropiere. Acest gen de scene dau savoare întregului film.
Dialogul este de cele mai multe ori scurt, uneori tăios, dar bine punctat. Este interesant de urmărit felul în care evolueză personajele în timpul care trece de la venirea în gară până la plecarea trenului.Frica, speranţa , deznădejdea, neputinţa, furia – toate aceste sentimente sunt trăite de cei patru pasageri.
În ce priveşte detaliile de background, filmul „a fost tras” undeva în Târgovişte iar fimările au durat 7 zile. Echipa de filmare s-a trezit în fiecare zi la 4 dimineaţa pentru a avea lumina necesară filmării scenelor de zi. Regizoarea împreună cu cei din echipa de filmare au lucrat la temperaturi de minus 25 de grade. Iulia Rugină alături de Ana Agopian şi Oana Răsuceanu aveau ideea acestui film de câţiva ani buni, numai că, mult timp nu au reuşit să facă rost de finanţarea necesară realizării acestuia. S-a lucrat foarte mult la scenariu, astfel incat toate lucrurile sa fie asa cum trebuie sa fie.
Scurmetrajul „Coletul” de Silvia Mîrzenco a fost filmat în trei zile într-un sat din Moldova cu resurse financiare minime. Filmul surprinde prin realismul de care dă dovadă, personajele sunt autentice şi credibile. Uneori dialogul schiopătează pe alocuri, replicile par pregătite dinainte, dar acest lucru se datorează perioadei de filmare foarte scurte şi nu afecteză impresia per total asupra filmului. Umorul jovial al personajelor alături de optimismul de tip „şi mâine e o zi” conferă privitorului un sentiment reconfortant. Vesel şi trist în acelaşi timp, filmul surprinde drama oamenilor plecaţi în străinătate. Maria şi Teodor Vasilache sunt doi părinţi dintr-un sătuc din Moldova care primesc vestea neaşteptată că la poştă îi aşteaptă un colet de 2,5 Kg. Aceştia fac imediat legătura cu fiul lor care era plecat în America şi de la care nu mai primiseră de mult timp nici o veste. Entuziasmul îi cuprinde rapid pe cei doi părinţi. Tatăl împrumută o bicicletă de la un vecin şi pleacă , plin de speranţă, la poşta din comună pentru a lua coletul. Şi, odată cu pachetul, şi confirmarea că fiul său trăieşte, chiar dacă acest lucru implică faptul că se află undeva în Canada. Ajuns la poştă, este nerăbător să ia coletul, dar trebuie să aştepte mai bine de o oră deoarece funcţionarul tocmai intrase în pauza de masă. Când acesta revine după pauză, se prezintă în faţa ghişeului şi întreabă a doua oară dacă a venit un pachet pe numele de „Teodor Vasilache”. Funcţionarul se uite în hârtii şi îi spune că nu este nici un pachet pe acest nume, dar are un pachet pe numele de „Teodora Vasilache”. Funcţionaurl îi spune că s-a comis o greşeală, o confuze de nume, iar pachetul este pentru alcineva. La întoarcere, Teodor Vasilache pare deznădăjduit, nu mai merge pe bicicletă, ci pe lângă ea, pentru a întârzia astfel cât mai mult momentul în care va ajunge acasă şi va trebui să îi dea soţiei vestea că, de fapt, nu există nici un colet, pachetul e pentru alcineva. Pe drum, omul găseşte un căţelus părăsit şi îl ia cu sine pentru a-l duce în locul coletului. În acel moment speranţa îşi face loc în sufletul său.
Cool Life de Valentina Maior prezintă viaţa unui paznic de 70 de ani care are o lungă discuţie telefonică cu fiul plecat la muncă peste hotare. Bătrânul pare a fi un paznic al pustietăţii, în jurul său sunt numai ruine, sărăcia şi deznădejdea putesc în aer. Intresantă este conversaţia monosilabică a paznicului cu fiul său din străinătate. Subiectele abordate sunt banale, ceea ce captează atenţia este felul în care bătrânul vorbeşte, atmosfera din jur, şi faptul că face alte lucruri în acest timp, spre exemplu, îşi spală picioarele, se îmbracă, aprinde televizorul. Bătrânul are o curiozitate, vrea să-şi întrebe pe fiul, care „e mai umbat”, ce însemnă o numele unei emisiuni care îi place foarte mult de la televizor. E vorba de emisiunea „Cool Life”. Acesta îi spune că „cool life” insemnă „viaţă bună”. Când află ce însemnă acele cuvinte străine bătrânul cade pe gânduri şi realizeză că el nu are în nici un caz „o viaţă cool”.
15 iunie de Cristian Iftimie e un film care are ca şi subiect lipsa de comunicare dintre generaţii. Filmul pune accent pe faptul că ne este din ce în ce mai greu să renunţăm la planurile noastre în favoarea celuilalt, chiar dacă celălalt este partenerul de viaţă sau cineva apropiat. „Te iubesc atâta timp cât asta nu-mi strică planurile” – afirmă regizorul despre subiectul filmului său. Filmul prezintă un cuplu bucureştean, un el şi o ea, în timp ce se îndreaptă cu maşina spre casa unor rude aflate într-o localitate de provincie. Fata încearcă să-şi convingă iubitul că ar fi bine să facă o scurtă vizită bunicii penru „a vedea ce mai face”. Prietenul ei acceptă cu greu să se abată de la traseul prestabilit, dar, în cele din urmă, la insistenţele fetei, cedează. Ajunsi acolo, tinerii constată că maşina tatălui fetei este parcată în faţa blocului. Bianca, căci aşa se numeşte personajul, îşi găseşte tatăl renovând baia bunicii, în haine de lucru şi plin de praf. Pune faianţă în baie chiar de ziua lui de naştere. Cei doi îi urează la „La mulţi ani”! şi îl aşteaptă să vină din baie pentru a schimba câteva vorbe. Tânărului i se pare foarte grea această aşteptare. După ce tatăl iese din baie, vizitatorii schimbă câteva vorbe convenţionale cu acesta şi pleacă grăbiţi.
