Ne-am scos! Dependenta e buna

Conform teoriei lui Gary Becker, laureat Nobel si co-fondator al teoriei dependentei  rationale, se pare ca bautura si drogurile nu sunt tocmai rele. Tim Harford (The Economist) explica toate acestea mult mai bine aici si aici.

Si-am ajuns la FRIENDS

Neasteptat de frumos la Friends Advertising. M-a surprins atmosfera, locul si oamenii. Situata pe str. Ion Brezeianul nr. 4, mica agentie mare (si aici nu ma refer la volum sau marime,ci la pontential) este un spatiu in care te simti in largul tau. IAA prezinta povestea agentiei aici. Cand am intrat in sediul Friends am ramas putin uimita, totul in jur are un aer atat de boem care te relaxeaza automat. Pana sus am venit cu un lift care 2 secunde mergea iar 5 se odihnea, astfel incat credeam ca nu mai ajung, dar, cu chiu cu vai, "minunatia" s-a oprit la ultimul etaj. Cand am deschis usa liftului,  am pasit direct intr-o camera mare care parea ca nu se mai termina. M-am uitat in jur si am observat ca locul era o mansarda - un spatiu deschis, fara usi. Mai intai, am vorbit cu Alexandra, fata de la receptie, care mi-a devenit simpatica din primul moment in care am vazut-o. Ea mi-a indicat-o pe Corina Barbu care era pe o canapea de alaturi in fata laptop-ului.. Cand m-a vazut, Corina mi-a zambit, a intins mana, si s-a prezentat. Am facut si eu la fel. O stiam pe Corina din cateva mail-uri schimbate si stiam cum arata din poza postata pe Facebook. Mi-a facut o impresie foarte buna prin felul prompt, deschis si simpatic de a raspunde la mail-uri. Am discutat si discutat. Desi vorbea cu mine, Corina trebuia sa fie atenta si la lucrurile din jur. Din cand in cand cineva o intreba "ai vazut cumva bricheta?", "Stii unde mi-am lasat tigarile?". Corina m-a intrebat "care-i povestea mea". Am zambit si i-am spus "Nu-i atat de simplu sa-ti spun povestea mea. Sunt multe de spus. Dar iti pot spune cateva lucruri despre mine". Si i-am spus despre de faptul ca sunt din Craiova, am facut un liceu vocational in Oradea, am mers la facultate in Cluj, apoi am venit in Bucuresti la master. Experienta profesionala? Da, am lucrat. Nu mult - da am lucrat. Putin in media, putin in altele. Mai mult in fotografie. Ce-mi place sa fac? Imi place sa merg cu bicicleta, sa patinez (role), sa citesc, sa ies cu prietenii, sa calatoresc, sa fac fotografii ... De fapt, imi plac multe lucruri si nu ma plictisesc aproape niciodata. Cam asta am vorbit. Am ramas placut surprinsa cand l-am vazut pe-acolo pe Cristi Lupsa. Venise pentru filmarea unui interviu. Am schimbat cateva vorbe, apoi a venit si Sorin (Tranca) si discutia s-a centrat spre "ce insemna sa fii harnic", "cat conteaza aspectul fizic" apoi s-a vorbit despre muzica si alte cele. Imi amintesc ca Sorin a spus ceva de genul "dupa 26 de ani mi-am promis sa nu mai pun atata accent pe aspectul fizic, ci pe alte lucruri" Cred ca se referea la acele lucruri care sunt valoroase in ele insele. In sinea mea, l-am felicitat pentru asta.

Da - nu putem nega ca pentru noi toti conteaza felul cum aratam, dar nu cred ca trebuie sa facem din asta o prioritate. Riscam astfel sa ne zbatem intr-o continua nesiguranta si sa avem mereu o stare de nemultumire - iar cel mai mic rid ne poate lua in ochii nostrii proportiile unui cataclism. De aceea trebuie sa punem accent pe lucrurile care nu se deterioriaza odata cu trecerea timpului. Sorin - bine gandit.

O, da, sa nu uit, am plecat de acolo cu trei carti (imprumut):

Emotionomics - Daniel Hill
Screw it, let's do it - Richard Branson
Funky Business Forever - Kjell Nordstrom; Jonas Ridderstrale

Somer cu diploma

                

Facultatea - o fabrică de şomeri pe bandă rulantă. Perspective- zero. Cine se mai uită la diplomă ? Angajătorii sunt sceptici în ce priveşte competenţele proaspeţilor absolvenţi. Întrebarea „Ce ştii să faci?”mai este încă valabilă”

               Coborârea standardelor de admitere la o facultate a cauzat o supraaglomerare de tineri mediocri licenţiaţi în diverse specializări, dar, fără a avea o solidă pregătire practică. Conform statisticilor, în 2009, au absolvit facultatea 67.000 de economişti, 22.000 de pedagogi, 12.000 de filologi şi jurnalişti, 14.000 specializaţi în ştiinţe politice şi administraţie. Numai că, toate aceste specializări nu impresionează pe nimeni. Mai ales pe angajatori. După absolvire, tinerii îşi pot admira în tihnă diploma. Cel puţin,pentru asta au tot timpul. Căci, în ce priveşte faptul de a o folosi efectiv, aici, mai au de aşteptat. În curând, îşi dau seama că diploma nu îi ajută prea mult pe piaţa competitivă a locurilor de muncă. În cazul unora, diploma nu numai că nu le este de folos, dar  a avea o diploma echivalează cu a avea un fel de handicap. Şi aici, funcţionează legile economiei: când oferta este prea mare, scade cererea. Angajatorii se uită la competenţie, la experienţa de lucru efectivă.

            În ultimii ani, numărul mare de absolvenţi a mers mână mână cu scăderea  nivelului academic. Acum ştim, mai mult ca oricând că „oricine poate face o facultate”. De aceea, o diploma nu mai spune nimic, nimănui. Învăţământul românesc  a devenit o fabrică de diplome pentru care nu mai garantează nimeni. Mai mult, tot mai puţini studenţii iau şcoala în serios. Pentru majoritatea, drumul până la facultate a devenit o plimbare cu un scurt popas, când trebuie să o asculte „pe-aia” sau „pe-ala”, şi, răsuflă uşuraţi imediat ce cursul s-a terminat. Puţin sunt cei care să facă mai mult decât li se cere. Majoritatea nu fac nici ceea ce li se cere. De aceea, studenţii români sunt aşa cum sunt. Munca individuală a devenit o ciudăţenie. Biblioteca un loc uitat. Se învaţă pentru examene şi atât. În aceste mod, anii trec, diploma vine, dar locul de muncă rămâne pe stand by.  Însă, aşteptările tinerilor absolvenţi sunt mari: pretenţii de salariu şi toate cele.

              Am ajuns în situaţia în care studiile nu mai valoarează nici cât o ceapă degerată. Facultatea a devenit un accesoriu nepretenţios, dar obligatoriu. Un „must have” înainte de a bate la uşa oricărei firme.

            Pe timp de criză, cei mai greu le este tinerilor absolvenţi. Fără experienţă practică, ei se află pe terenul nesigur al incertitudinii. Obsedanta întrebare: „Îmi voi găsi vreodată un loc de muncă?” revine mereu şi mereu. Pentru majoritatea, răspunsul este el însuşi un semn de întrebare. Aceasta nu este o situaţie „de dat cu banul”, ci, mai mult, o „chestiune de noroc”, de şansă, de relaţii. Pe acest drum întortochiat  al găsirii unui loc de muncă, cei competenţi, dar fără experienţă, riscă să rămână pe nicăieri. Pentru mulţi dintre absolvenţi, incertitudinea a rămas singura certitudine, iar întrebarea „Încotro?” rămâne împotmolită de noianul crizei. 

Obs: Text scris pentru cursul de Jurnalism Cultural cu Sorin Preda