Viaţa trece. Toţi ştim. Dar, nu toţi realizăm. De multe ori, ne dăm seama de asta mult prea târziu. Atunci, rămân doar amintirile. Entuziasmul tinereţii se duce. Forţa ne lasă. Emoţiile iubirii nu ne mai calcă pragul inimii. Octavian Paler spunea "Nu credeam că o să ajung vreodată să trăiesc doar din amintiri". Dar, a ajuns. Toţi ajungem.Drumul vieţii e simplu. Viaţa, în schimb, e complicată. Toţi suntem pe drum. Şi eu, şi tu. La douazeci si ceva mergi pe mijlocul drumului, ţanţoş şi încrezător în tine. Dupa treizeci, îţi dai seama că nu e al tău tot drumul, te dai mai pe margine, să mai treacă şi alţii. Când ai ajuns la patruzeci începi să mergi nesigur şi te tot uiţi în urmă. Deodată, ceva te izbeşte şi te trezeşti pe marginea şanţului. Nu ştii cine, sau, ce a fost. Îţi dai seama, că nici marginea nu e sigură. Nici nu ai apucat, să te uiţi cine te-a împins. Vezi doar un norul de praf lăsat în urmă. Nu poţi sta jos prea mult timp.Aşa că, te ridici cu demnitate. Atâta cât ţi-a mai rămas. Îţi scuturi hainele. Te uiţi în jur, în stânga, în dreapta, în spate. Nimeni! Şii ce vei face: de acum înainte vei merge prin şanţ. E mai sigur.
Priveşti lung în urma ta, oamenii trec. Te uiţi la ei. Apoi, pradă unui gest reflex, te uiţi la tine. Te întrebi "S-au dus dracu' toate visele tinereţii...". Dar, nu poţi să stai prea mult gură-cască, în mijlocul drumului. Auzi deodată o voce care îţi strigă aspru "Hei, tu de-acolo, ce tot faci?". Nu răspunzi. Te-apleci, îţi iei genta căzută pe jos. Te mai scuturi o dată, mergi mai departe ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu